﻿
FORMULA
Povestire.

TEXTUL telegramei, deși avia cuvintele trunchiate, se lăsa totuș descifrat: «Vino de urgență la mine. Te aștept. Vera». Mesajul acestei depeșe a pus-o pe Lina la mare încurcătură. Trebuia să plece îndată la spitalul raional, ba se putea spune că a și întârziat la ședința consiliului de medici, dar ea nu se încumeta să-și rupă ochii de la banda îngustă de hârtie scăpată ca prin minune dintre maxilarele țăcănitoare ale telexului. De ce o chema la dânsa această Veră aproape uitată, sora ei de gemene! Doar de la discuția din acea sară târzie și rece de toamnă trecuseră ani și ani, și nu și-au mai scris una alteia, nici nu și-au telefonat....Nu șovăi, nu tărăgăna cu decizia, — o ataca atunci, furios, ca un vulture care tăbărăște din înalturi pe un epuraș, ce s-a pitit fără nici o speranță sub tufa de stepă — exact așa cum stătea și ea, Lina, lipită de perete. Nu pot, Vera. Crede-mă, nu-l iubesc...Ia slăbiți-mă cu iubirea asta a voastră! — soră-sa nu numai că a rostit tăios aceste cuvinte, ci și s-a înturnat cu spatele la dânsa, apucându-se de balustrada balconului, de s-ar fi zis că avea de gând să țină o prelegere distrugătoare în fața naivilor îndrăgostiți de sub o tribună de aici, de la etajul nouă, care se vor fi adunând, în imaginația Verei, la o manifestație de solidaritate cu Lina. — V-am spus de zeci de ori că asta-i prostia prostiilor, că e o idee fixă, un țăruș, de care omu-și priponește propria lui libertate. Ba aș afirma că e o crimă nepedepsită, din păcate. Din ea izvorăsc cele mai grave erori: femeia îl iubește pe soțul său ca o oarbă și nu-i vede metehnele, deci îl condamnă la lâncezială, mama își idolatrizează fiul de-l găsește drept chiar și -n clipa în care acesta ia loc pe banca acuzaților, cel ajuns cu o treaptă ierarhică mai sus își ia de adjunct un prieten, deși la întreprinderea, ce-i fu încredințată, sînt specialiști tineri, anume indicați pentru o asemenea funcție. Și toate acestea-s pricinuite de sentimente, numai de dânsele! Adevărat, nu era prima dată când o auzia perorând astfel pe Vera. Ba stând așa, umilită, la balcon, își amintea că în faimoasa formulă a sorei litera S avea întotdeauna semnul minus înainte. Deși Vera o elaborase încă prin clasa a zecea, Lina ținea minte și astăzi «codul vieții» încifrat de sora sa de gemene: V=(H+I)/C –S.  Adică, viața este egală cu hărcnicia plus insistența, împărțite fiecărei clipe, minus sentimentele. «Dacă o respecți întocmai, — îi șopti Vera la o lecție de matematică, după ce îi arătase aceste însemne de pecoperta manualului, — trăești fără nici o problemă, trăești cu adevărat». Cât de lungă și cât de complicată o fi fiind acum acea formulă a Verei, — se întreba medicul Lina Postolachi, ținând încă telegrama în mână, — căci mai târziu i s-au adăugat, fără îndoială, și alte litere: u — absolvirea universității,a — primirea apartamentului de stat, m — mobilarea lui, l —autoturizmul «Lada». Și printre toate acestea unde-s plasate P și T, cu majusculă, adică inițialele, cu care încep iumele lui Petrică, soțul Verei, și al Tudoriței, fiica sa! Telefonul se căznea, cine știe de când, să-i atragă atenția. Poate că nu ridica receptorul, dar Lina Postolachi, chirurgul șef al spitalului raional, deprinsă cu serviciile nocturne, cedă subconștientului.
-Ce s-a întâmplat, Lina Andreevna! Vă așteptăm de o jumătate de oră. Au venit toți, dar n-am vrea să începem în lipsa Dumneavoastră, ba nici prin gând să ne treacă una ca asta! Cum vă simțiți, nu vi-i rău cumva? 
Vocea Mărioarei, sora medicală care a asistat-o la zeci de operații complicate, părea că vrea să-și ee revanșa pentru tăcerile ei îndelungate, mai ales atunci când lucra. 
-Marie, dragă surioară, spune-le tuturor să mă scuze. Uite, mi-a venit o telegramă-fulger din Chișinău, și eu stau de asupra ei și-mi frământ mințile...
-E o veste tristă?
- Nici nu știu ce să-ți răspund. Simt că acolo s-a întâmplat ceva urât.
-Nu puteți telefona ca să aflați ce și cum? Poate că reușiți să amânați plecarea până după sfârșitul ședinței...
-Asta-i chestia: aici, în depeșă, e indicată o altă adresă, nu-i cea veche, știută de mine. 
-Să intervin pentru o ambulanță, ca să vă repadă până la Chișinău și înapoi!
-Nici într-un caz, mă auzi, se exclude!
-Atunci am să le spun tuturor că ședința se amână în vederea faptului...
-Nici pe asta să n-o faci, te rog.
-Lina Andreevia, hai să merg și eu cu Dumneavoastră! Vă implor.
-Nu, stai la spital și așteaptă-mă. Ai grijă de Efim Tăutu, salonul cinci, ții minte! Când revin, te găsesc la căpătîiul lui, ai înțeles!...
-nțeles: la capul lui, cu ochii la picurătoare și cu urechile ciulite la ușa de la întrare!
A pus receptorul și, oarecum înviorată, a prins a-și face bagajele. De fapt, nici nu-i trecea prin minte ce să ee cu sine. Ar fi pornit așa, cu mâinile goale, ca într-o scurtă plimbare de recunoaștere, și asta încă făcută în fugă, fără nici o tragere de inimă. Căci sara aceea rece de la balcon, etajul nouă, îi reveni iarăș în gând. Ba chiar își zicea că pleacă înspre Chișinău ca să aibă de unde se întoarce mai repede la Mărioara — la fata tăcută și harnică, unica se pare, care înțelegea ce se petrece în sufletul chirurgului-șef al spitalului raional. Căci Lina avia neajunsul, dar și avantajul omului nedreptățit de natură: era ca mutul — el nu vorbește, dar citește mai bine decât oricine altul expresia feței; și semăna cu orbul — nu vede, însă distinige până și cele mai voalate nuanțe ale vocii omenești. Iar Lina Postolachi, ce o fi având această femee simplă, întotdeauna calmă, uneori veselă, alteori melancolică — așa cum e ziua și noaptea, așa cum e viața în general! Puțini se interesau ce lumini și umbre trec pe dincolo de irișii albaștri-surii ai chirurgului-șef: suferinzii trebuiau operați de urgență, serviciile de noapte — făcute în ritm alert, iar dările de samă — expediate la termenul stabilit. Doar Mărioara îi mai arunca din când în când câte o privire pătrunzătoare, de parcă ar fi dorit să se încredințeze dacă nu cumva focul speranței ei, a Linei, de a avea, la treizeci și patru de ani, un soț și barem un copil, dacă nu s-a stins, resemnându-se cu rolul de tăciune fumegând. Ce nedreptate e, își zicea doctorul, în lungile seri de după operații, să iubești cu degetele astea abile atâția bărbați și atâția copii, să-i faci să geamă de chin și de nerăbdare, ș-apoi să-i auzi mulțămindu-ți, dar să rămâi, totuș, singură între patru pereți! Să-și fi făcut, oare, ghinionul cu propria ei mână, căci a renunțat atunci la propunerea Verei, sora sa de gemene! O, sara aceea târzie și rece de toamnă — cum o chinue mereu, sfâșiindu-i inima cu semnele ei de întrebare, ce seamănă cu niște cârlige de fer, care se împlântă și rup, și mușcă nemilos!
...Așa e bine: deschideți geamurile autobusului, ridicați capacele ferestruicilor pentru aeraj — să între cât mai mult ozon în salonul ferbinte, plin de năduf și de gaze de eșapament! Dar nu, închideți-le, vă rog, la loc, căci răcoarea asta vicleană vine de pe balconul de la etajul nouă și din amurgul, în care am îndrăznit să-i reproșez Verei calm, deși aveam buzele arse de tulburare: «Păi, dacă tu mă îndemni la un asemenea pas — să mă căsătoresc cu acest Victor aproape necunoscut de mine, pe care nu-l iubesc și despre care-mi spui că e un băiat cu perspectivă — înseamnă că vrei să-l nenorocești, ca și pe Petrică al tău...». 
-Ce rău ți-a făcut soțul meu, de-l iai în samă acum, când discutăm, de fapt, despre viitorul tău! 
-Nu, mie nu mi-a făcut nici un rău, și l-a făcut sie.
-Nu înțeleg ce vrei să spui cu asta.
-Ai spus-o chiar tu: el, conform formulei tale, face «prostia prostiilor», iubindu-te pe tine!
Cine știe ce avea să se întâmple după temerara înfruntare a vulturului de la balcon, dacă nu s-ar fi auzit, anume în acea clipă, chemarea gâigurită a Tudoriței, a fiicii lui Petrea și a Verei, căci micuța se trezi la o nouă îndulcire cu laptele matern. Și Lina n-a mai așteptat urmarea, îi repetă: «Ți-am spus că nu pot și că nici nu doresc să fac acest lucru!» și o zbughi pe ușă. Iar a doua zi complecta formularele de angajare la lucru la spitalul din centrul raional.
...În fine, iat-o cutreerând străzile cartierului Râșcanovca — cu telegrama în mână, ca să nu greșască adresa — și iat-o apăsând pe butonul soneriei, instalate la o ușă necunoscută. 
-E deschis, poftim întrați!
Pășește pragul și înmărmurește: în față îi stă Vera, cu șuvițele atinse nițel de brumă, cu brațele larg desfăcute, gata să-l cuprindă pe acel ce întră, iar ceva mai în fund se vede șezând Tudorița. Măi, ce zveltă și frumoasă a crescut! Vre-o trei ani în urmă, când s-au întâlnit ultima dată, întâmplător, era o puștoaică neastâmpărată, care le împărtășea tuturor călătorilor din autobus impresiile sale despre vacanța petrecută într-o tabără de pioneri de nu departe de centrul raional, în care lucra Lina. Da acuma ia te uită cât de serioasă-i: se apropie, îi strânge mâna, o privește țintă -n oci.
-Tu ești, Lina! — brațele Verei se lasă în jos. — Hai, îndrăznește...
-Ce s-a întâmplat și de ce ai dorit să mă vezi? — o întreabă ea, abia reușind să-și scoată încălțămintea de pe picioarele înflate buturugă de atâta mers.
-Dă-mi și trenciul, să-l pun în cui...
-Vera, eu am lăsat acolo, la spitalul din centrul raional, un consiliu de medici să hotărască fără mine, chirurgul-șef, soarta unui om: îl operăm de urgență cu cele mai mici șanse de salvare ori îi purtăm de grijă, până la moartea, care va surveni peste cel mult trei luni. Deci, n-am venit aici să aud bâiguelile tale și n-am timp să te ascult ore în șir.
-Ce să se întâmple!.. Îl iubesc, iată ce-i! Îl iubesc la nebunie, mă înțelegi, nu pot fără dânsul o zi, nu pot!
Tudorița și-a ascuns fața în palme.
-Da asta, — Vera arătă cu capul peste umăr, — m-a scos lahat cu scâncitul ei: «Vreau la tata, du-mă înapoi la tata!». Lina s-a uitat îndelung în ochii surorii sale de gemene. Dar n-a aflat nici urmă din faimoasa formulă, care putea fi citită oricând altădată pe tabla neagră a privirii ei. Văpaia din irișii Verei topise până și cel mai dur metal, din care părea că-s semnele convenționale ale «codului vieții». Ș-acum focul jubila — jucăuș, orbitor, de nepotolit! Chirurgul-șef a trecut pe lângă soră-sa și i s-a adresat direct celui suferind: 
-Hai, Tudorițo, hai cu tanti Lina. Am să-ți fac cunoștință cu mulți oameni interesanți și buni.
Fata s-a ridicat de pe canapea, a pășit spre eșire, încercând un «Dar mai întâi...».
-Soro, iartă-mă, dar trebuie să-mi limpezesc sentimentele și gândurile, — o întrerupse pe fiică-sa, dănțuind în jurul Linei. 
— Îți mulțămesc din suflet, zău, și te iubesc, s-oștii...
Tudorița a tăcut până aproape de autogară. Când a văzut-o, însă, pe Lina scoțând banii pentru a achita costul biletelor, o apucă de mână, se lipi strâns de brațul ei și o imploră: «Haidem la tăticu. Te rog frumos».
-Nu putem, Tudorițo, te rog să mă crezi: trebue să fiu, ba trebuia să fiu la spital acum, în clipa asta. Tatăl tău e sănătos, dar bărbatul acela, Efim Tăutu, are o fetiță mai mică decât tine... Ia stai, că mi-a venit o idee. Aici este un oficiu poștal. Scrie-i lui tata încotro și cu cine pleci, mai spune-i să vină la noi. Fata a luat tocul în mână, s-a gândit un timp anumit și a prins a așterne pe hârtie: «Tăticule, scumpule!..». Lina a pus biletele în buzunar și a așteptat-o răbdător să-și termine răvașul. Apoi au luat loc într-un autobus confortabil și au poriit la drum. Tudorița, mulțămită de fapta pe care a făcut-o, a adormit cu inima împăcată. Și cum căpușorul ei se legăna ușor pe umărul Linei, ochii chirurgului-șef se împăenjeneau de lacrimi. Dar nu plângea. Ba vedea destul de bine, prin bobițele de rouă ferbinte, luna de abia răsărită pe boltă. Ea-i părea o enormă literă S de aur —foarte asemănătoare cu aceea pe care Tudorița o îngroșase de două ori, apăsând cu tocul, când scria cuvâitul «scumpule». O strânse pe fată la pept și îi șopti: «Să pui litera asta de aur la începutul mai multor cuvinte și să scrii ori să rostești întotdeauna din inimă «Scumpule, iubitule», «Soțul meu drag...», «Scumpa mea fiică...» și de ce nu «Scumpa mea măicuță...».Apoi, când a ridicat ochii, un fior dulce i-a trecut prin tot corpul: îi păru că de sus, din înalturi, luna îi făcu ei, Linei, un semn de încurajare și de nădejde, încondeind prima literă a cuvântului «speră»...


Înflorirea de mâne prin tineret vine

Aproape jumătate din cadrele noastre muncitorești sînt tineri și tinere, care au terminat fie școala profesională, fie tehnicumul, fie școala medie de cultură generală, adică fiecare a venit la întreprindere cu o anumită pregătire, ce îi dădea posibilitatea să se încadreze plenar în producție. Aș zice, că, având un asemenea colectiv, mereu tânăr, noi ne putem lansa în cele mai frumoase inițiative de muncă, la care ne îndeamnă partidul și țara, Mai ales acum, în zilele când tot poporul sovetic trăește cu sufletul și casa deschise a sărbătoare: sîntem în preajma începerii lucrărilor celui de-al XXVII-lea Congres al PCUS, iar viața politică și socială a țării se desfășoară sub semnul marii animații, prilejuită de discuția noii redacții a Programului PCUS, modificărilor din Statutul PCUS și Direcțiilor principale ale dezvoltării economice și sociale a Uniunii RSS pe anii 1986—1990 și pe perioada de până în anul 2000. Am discutat și noi aceste documente. Pe mulți tineri și comsomoliști, desigur, i-ainteresat capitolul VII al Statutului PCUS, în care se vorbește despre relațiile partid-comsomol. În paragraful 64 al acestui capitol se spune, că “...Organizațiile comsomoliste sînt chemate să fie promotori activi ai orientărilor partidului în toate sferele veții de producție și sociale». Prin urmare, a fi promotor înseamnă a fi mereu angajat într-o activitate concretă, înseamnă a avea o însărcinare permanentă concretă și a fi responsabil de îndeplinirea ei. Poate e cazul ca în continuarea acestui paragraf să se precizeze: «Iar fiecare membru al organizației comsomoliste să fie responsabil și să dee sama în fața aceleiaș organizații de partid despre îndeplipirea însărcinărilor personale concrete...». Părerea noastră e, că o asemenea precizare ar înviora numaidecât activitățile comsomoliștilor. Cum răspunde tineretul nostru la ceea ce se produce acum în țară? Prin muncă harnică. Cei mai buni comsomoliști și tineri necomsomoliști, organizați în brigăzi comsomoliste-de tineret — la uzină activiază 5 asemenea brigăzi, — sînt angajați la sectoarele-chee ale producției. Să luăm, de exemplu, secția de asamblare a frigiderelor. Se poate spune, că această secție întregește eforturile tuturor secțiilor, deoarece de aici producția pornește spre cumpărător și de felul cum își fac datoria muncitorii-asamblori depinde și calitatea, și cantitatea, și popularitatea întreprinderii, a frigiderelorf abricate de ei. Iată că la secția asamblare lucrează și brigada comsomolistă-de tineret, condusă de Constantin Rabacu. Anul trecut brigada a luat locul întâi pe secție de 4 ori, iar anul acesta — de 5 ori. În secție lucrează 330 de oameni, iar în brigadă — doar 40. Acești băeți și fete se întrec cu cei dintr-o altă brigadă — a lui ConstantinTimofte. Ei bine, în aceste brigăzi avem comsomoliști și tineri vrednici, energici. Îmi vin în minte imediat numele surorilor Galina și Tatiana Povar, Iulia Pâslari, GalinaRobu, dacă e să mă refer dintâi la partea feminină, apoi Toader Balan, Dumitru Galiț, Iurie Ceban, Veceslav Frumusachi, tineri pentru care uzina a devenit nu numai o întreprindere, unde și-au găsit un loc demuncă, dar și un rost în viață. Din acest punct de vedere, vreau să spun, că munca plină de consacrare a tineretului vine ca un răspuns la grija și atenția, pe care le manifestăm noi toți — administrația,organizațiile obștești în frunte cu cea de partid —pentru destinul tinerilor muncitori. Fiindcă problema permanentizării, statornicirii tineretului la întreprindere stă mereu la ordinea zilei. Mai întâi, le creăm condiții normale de trai: omul trebuie să aibă unde trăi, unde se întoarce după o zi de muncă. Fiecare tânăr muncitor sau tânără muncitoare, care a dat dovadă de adevărată inițiativă, muncă fruntașă și dragoste pentru profesiile noastre, imediat este cazat în căminele uzinei. Nu întâmplător fac această precizare, că numai cei care s-au arătat demni și sârguincioși primesc loc la cămin, căci unii tineri pendulează veșnic între o întreprindere și alta, sînt și de acei, care încă nu știu ce vo rori vor numai ceea ce le trebue lor, iar de ceea ce îi trebue întreprinderii puțin îi doare capul. Pe ei îi punem la încercare. Fiindcă nu ne putem permite să împlem căminele cu oameni «zburători», în timp ce unii tinepi și tinere au visat, poate, mult timp să ajungă într-un cămin ca al uzinei. Locul în cămin e primul pas spre atragerea tineretului cu toate capacitățile sale, cu visul său pentru marea producție. Și dacă e să urmărim an cu an fluctuația cadrelor în rândurile tineretului de la întreprinderea noastră, apoi putem constata cu satisfacție o îndreptare spre bine a situației: tineretul se ține la uzină. Aceasta ne bucură. Mai mult decât atât. Pe lângă tineretul care ne vine, să zic așa, «din stradă», și se angajază fără a avea o profesie anume, noi primim la lucru cadre tinere de la școala profesională-tehnică № 75, școala noastră de bază, situată în vecinătate cu uzina. An de an ne sosesc muncitori de înaltă calificație, care se încadrează imediat în producție. Pregătirea lor teoretică bună, plus posibilitățile largi de a-și face practica de producție la noi, chiar în colectivele, unde sînt repartizați după terminarea școlii, ne apar drept niște semne de siguranță, că mulți dintre ei, chiar majoritatea lor, aș zice, va ajunge să reprezinte acel izvor de forțe înnoitor,  ce ar întări, mereu ar întineri colectivul uzinei. De fapt, așa se întâmplă. E adevărat, că pentru a-i avea drept schimb de mâne, noi am transformat școala — prin utilajul tehnic, prin reparațiile pe care le facem an de an, prin alte mijloace — într-un sector de producție propriu-zis. Posibilitatea de a se afirma, condițiile de a-și manifesta capacitățile din plin —iată ce vrea tânărul venit la uzină. Plus condițiile de a practica sportul, de a se ocupa cu activitățile creatoare, de a se odihni în mod inteligent. Și dacă toate acestea i se arată cu perspectiva sigură, devin parte din marea familie a întreprinderii noastre, care și-a îndeplinit cu onoare planurile cincinalului al XI-lea și a întrat cu avânt în noul cincinal, cincinal ce se anunță a fi și mai încordat, și, prin urmare, ne va solicita noi eforturi și muncă sârguincioasă. Tineretul uzinei e gata și el de atare avânt și eforturi.

B. EVTODII, secretarul biroului de partid al uzinei de frigidere din Chișinău
